Pe un om care îmbătrînește îl poți recunoaște după grija cu care își respectă tabieturile. Atenția pe care le-o dedică e atît de mare că oficierea lor se preschimbă în adevărata lui natură. Mai mult, programul zilnic îi este impus de nevoia de a-și îndeplini servituțile psihologice. E precum un mănunchi de ritualuri în a căror țesătură, dacă ai apucat să intri, nu mai poți ieși. Iar neputința de a scăpa din plasa acaparatoare a micilor plăceri se măsoară după gradul de suferință pe care ți-o provoacă tocmai întreruperea lor. A nu putea să-ți bei cafeaua de dimineață te indispune profund, a nu-ți putea răsfoi ziarul te enervează peste măsură, imposibilitatea de a-ți bea ceaiul pe fundalul unei muzici plăcute te nemulțumește, iar a nu avea la îndemînă spațiul intim al toaletei devine un supliciu; așijderea, o brichetă care s-a stricat chiar în momentul folosirii ei te irită la culme, iar terminarea pachetului de țigări la o oră cînd nu poți face rost de altul devine o veritabilă catastrofă.
Cu timpul, accentul alunecă de pe actul ca atare pe obiectul de care ai nevoie pentru săvîrșirea lui, iar asocierea dintre unealtă și gest devine atît de strînsă că pînă la urmă absența ei poate duce la inhibiție completă: lipsa cănii preferate din care îți bei cafeaua îți taie pofta de a mai gusta licoarea neagră, iar absența halbei din care îți savurezi de obicei berea îi strică gustul; neputința de a te regăsi în incinta familială a toaletei proprii îți dă peste cap tranzitul intestinal, iar cazurile cînd ești silit să-ți faci igiena folosind uneltele altora devin împrejurări traumatice. Treptat, dependența merge pînă acolo că preferi să nu mai schimbi mediul și cu atît mai puțin anturajul, și asta fiindcă știi prea bine că orice modificare de decor sau de persoană te scoate din făgașul plăcerii anticipate. Și așa ajungi să refuzi călătoriile, invitațiile și ieșirile mondene, născocind tot atîtea pretexte câte încercări de ingerință în intimitatea ta se ivesc. În realitate, fotoliul propriu, patul propriu și bucătăria proprie te inspiră mult mai mult decît orice surpriză a vieții, semn că, în trăirea unei plăceri, puterea de a-i anticipa detaliile este hotărîtor. În schimb, apariția unor accidente pe parcursul desfășurării ritualului sînt ruinătoare. Și atunci preferi să le eviți preventiv. Lectura nu poate fi plăcută decît sub o anumită veioză și numai într-o anumită ambianță melodică, cum și penumbra data de draperiile din dormitorul tău, trase în miezul zilei, nu poate fi înlocuită de clarobscurul convențional al stolurilor hotelurilor de lux. Iar perspectiva unei deplasări de durată are atîta potențial destabilizator cîte schimbări amenință să te copleșească.
În al doilea rînd, cea mai mică abatere de la orarul interior al săvîrșirii tabieturilor e resimțită ca un factor de agresiune: cînd anume te supui ritualului atîrnă tot atît de mult ca săvîrșirea lui. Deci nu e îndeajuns că poți să te supui micii plăceri dorite, dar că o poți face atunci cînd i-a sosit timpul. O întîrziere sau o pripă în debutul ciclului ritualic echivalează cu compromiterea ceremoniei intime din acea zi. Farmecul ei s-a rispit și ziua e pierdută. Și, cum totul parcă ți-e dat peste cap, ai vrea să dai timpul înapoi sau, dimpotrivă, să sari peste intervalul cu pricina, tocmai pentru a elimina timpii morți ai golului dintre ritualuri.
În al treilea rînd, cultul secret pentru tabiet e însoțit de obsesia ipohondră pentru îndeplinirea acelor cerințe intime pe care se sprijină buna lui desfășurare: trei zile de constipație îți provoacă spaime indescriptibile, culoarea scaunului alta decît cea obișnuită te înfioară, cearcănele din oglindă te exasperează, creșterea tensiunii arteriale numai cu puțin peste limita prevăzută te aruncă în brațele fricii, iar acul cîntarului sărind peste pragul admis te tulbură pînă la furie. Cu timpul ajungi să fii obsedat de cifre și grafice, filtrînd totul prin numere de calorii și prin indici ponderali: și, fără să vrei, devii un apologet al cantității (cîți conservanți, cîte țigări, cîte transaminaze, cît colesterol), deși în viața cotidiană nu încetezi să faci elogiul calității în genere. Toți sîntem niște actori care proslăvesc rafinamentul spiritului și distincția culturii, cu toate că, în adevăr, valorile în care credem țin de gaica curelei de pe burtă și de mărimea glicemiei. Calitatea vieții e doar ecoul cantității fiziologice, adică prelungirea unei idolatrii cantitative. Iar ceea ce ne preocupă de fapt nu e starea de sănătate în sine (care e o simplă condiție în vederea a altceva), ci posibilitatea de a ne savura tabieturile fără frică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu